Dupa ce am scapat cat de cat de programele mostenite de la parinti si de la societate ramanem cu o mare intrebare: who the fuck are we? I mean really, who are we? Constat cu lipsa de mirare ca majoritatea celor din jurul meu sufera de aceeasi dilema: si anume cum ne vom petrece viata, ce vrem sa facem cu ea?
Majoritatea ne dorim sa avem un cuplu/o familie – dar nu vrem sa acceptam altceva decat dragoste matura si sincera, fara manipulari afective, fara drame, fara interese ascunse. Plus ca avand exemplele alor nostri si ale multora care au deja familii fara a fi maturi emotional, mai si fugim de situatia asta. Ne e greu sa legam relatii durabile si tot esuam pentru ca simtim imediat lipsa profunzimii si lipsa unei comuniuni adevarate in trup si spirit. Dar totusi nevoia o avem.
In acelasi timp ne dorim sa avem o ocupatie pe care sa o facem cu placere, sa nu simtim ca muncim, sa vina natural din capacitatile pe care le simtim in noi. Pentru ca de facut ceva vrem sa facem, nu suntem o generatie care vrea sa stea prajita pe canapea si sa se abereze (tot timpul). Vrem sa avem un scop, sa creem, sa daruim, dar inca nu stim cum si cui.
Nu vrem sa ne petrecem viata in fata unui computer, indoor, cu gandul la cele cateva ore libere ramase pe zi, ore in care majoritatea vom cauta modalitati prin care sa uitam ce am facut in restul zilei. Mai mult, nici nu vrem ca altcineva sa beneficieze de pe urma muncii noastre, vrem ca noi sa fim cei care ne bucuram de efectele ei.
Speram toti intr-o lume curata si frumoasa, in care politicienilor le pasa, in care nimeni nu vrea sa profite de altcineva si in care zambetul e ceva normal pe fata trecatorilor. Ne nastem buni si puri, dar viata ne tot testeaza sa vada daca ne pierdem inocenta si curajul. Majoritatea cad “pe front” si ajung sa deteste orice le aduce aminte de adevaratul lor sine. Astfel incat noi cei ramasi “cu arma in mana” ajungem sa traim la marginea sistemului ca niste boschetari ideologici, incercand sa functionam frumos intr-o groapa de frustrari alimentate de o cursa invizibila pentru mai mult material si pentru atingerea unor idealuri care odata atinse ne vor crea doar mai multa neimplinire. Si avem si carti si filme si filozofi si guru care ne spun acelasi lucru: stop the vortex, traiti constient, etc
Asa ca nu ne ramane decat sa ne retragem in munti sau sa incercam sa pacalim sistemul pentru asigurarea continuitatii trupului care sa ne poarte in continuare ideile si valorile. Sau sa speram la clipa cand toti se vor trezi si ne vor privi cu lacrimi de bucurie in ochi. Dar s-ar putea nu mai existam, fizic cel putin. Vezi povestea lui Iisus.
So who the fuck are we, nu ca indivizi ci ca parte a unei societati… Cred ca poate locul nostru nu este inca in sistem, asa cum este el azi. Sau poate suntem doar super fucked up. Blame Freud.
drumulspreinima 