Cand Edward Byrne si ai sai acoliti au pus bazele mecanismului consumerist, nu au avut cum sa-si imagineze impactul acestuia asupra evolutiei noastre ca specie. “They unleashed the Dragon”, dar odata eliberat, dragonul a suferit mutatii si nu a mai putut fi controlat. De aceea corporatiile au gasit o noua metoda de control – aceea de a afla ce-si doreste individul si de a-i oferi acel ceva, dar mai ales de a-l motiva sa-si exploreze nevoile. A functionat de minune si cu beneficii de ambele parti, dar efectul profund negativ a fost individualizarea dusa la extrem, impreuna cu inceptia gresit inteleasa a conceptului ca persoana este figura centrala a societatii si atat timp cat plateste nevoile sale vor fi indeplinite. Politicieni si corporatii de-a valma “ii rasfata” pe oameni si le indeplinesc, cel putin teoretic, dorintele cele mai profunde. Exista un produs pentru orice nevoie si daca nu exista va fi inventat imediat ce nevoia va fi constientizata. Individul a devenit un rasfatat al consumerismului si nu mai face compromisuri pentru ca stie ca are ceva important de oferit – atentia si implicit banii.
Ca orice revers, problema este ca oamenii si-au insusit la nivel profund acest sistem de functionare si il aplica si acolo unde nu e cazul – acolo unde nu exista un produs croit pentru nevoile lor – in relatiile interumane, dar mai ales in dragoste. Vechile generatii faceau mai multe compromisuri pentru a putea sustine relatii durabile. Clar, compromisurile veneau cu un pret – frustrari, stress, nefericire uneori, dar nevoia de comuniune emotionala era satisfacuta la un anumit nivel care sa asigure o stablitate.
Azi, noi consumeristii nu mai facem compromisuri si cautam acel “produs”, acea persoana customizata pe nevoile noastre. Nu prea mai acceptam sa rezolvam problemele atunci cand ele apara si astfel sa legam relatiile, ci la primul semn ca “produsul” nu ne satisface pe deplin dorintele schimbam “marca”. Pentru ca nu-i asa, noi suntem in centru si nu trebuie sa “ne vindem” oricui. In concluzie alergam sa gasim produsul ideal si toata cautarea ne frustreaza enorm si ne consuma energia.
Partea proasta e ca spre deosebire de consumerismul industrial si politic, in dragoste nu exista inca cineva care sa stea sa ne asculte nevoile si apoi sa proiecteze un raspuns pentru ele de pe urma caruia sa faca profit. In consumerismul emotional, noi suntem produsul si tot noi si nevoia. Tu ai vrea sa fii raspunsul nevoilor cuiva, cum e cafeaua instant de exemplu? Nu cred, ba chiar ti s-ar parea outrageous. Atunci unde crezi ca exista acel produs, acea “jumatate” care sa iti umple toate golurile asa cum o fac hypermarketurile? Well, nu exista inca (excludem pornografia).
Asa ca deocamdata, pana va aparea o industrie care sa ne produca o iubita/un iubit pe baza unui brief si a unui focus grup, avem doua solutii: Ori ne maturizam emotional si intelegem ca iubirea e de fapt un inbetween, o acceptare a partilor care ne deranjeaza la cineva in favoarea celor care ne plac, sau ne apucam sa perfectionam clonarea si sa ne fabricam iubirea si atentia asa cum o facem deja cu animalele de companie. Succesuri.
drumulspreinima 
De fapt problema vine din faptul ca suntem bombardati cu noi nevoi si scenarii idealiste in care acele nevoi odata satisfacute ar duce la fericire.. Problema e mai adanca si se refera la diferenta dintre ce avem nevoie si ce credem ca avem nevoie. Pe de alta parte schimbam nevoi strict necesare pe altele extrem de inutile crezand ca va compensa lipsa celor strict necesare..
All for the sales, for the money.