Perioada in care eu am crescut a fost cea in care gastile de cartier devenisera noua moda. Bataile si scandalurile nu erau doar ceva la ordinea zilei, ci si un mod de entertainment. Era perioada “BUG Mafia”. Colac peste pupaza, am mai fost si un copil obraznic, fapt care a dus la batai repetate si acasa. Asa ca va dati seama ca preocuparea de baza a mea si a multor prieteni din jur a devenit firesc violenta. Batai la scoala (ca doar de astea ne trimiteau parintii), batai pe strada, batai acasa. Pana si cand mergeam in vacante la mare sau la munte ne bateam. Ori cu reprezentantii altor orase, ori daca nu era nimeni “disponibil” ne bateam intre noi. De cele mai multe ori eram in “sevraj” daca nu ne bateam si ne legam de oameni nevinovati pe strada, intocmai ca o ceata de moldoveni salbatici. In facultate s-a amplificat si mai mult fenomenul pentru ca eram total de capul nostru si nu mai era nimeni cu ochii pe mine/noi. Ne bateam in club, ne bateam acasa, totul era despre bataie. Intre timp am terminat facultatea si, ca majoritatea tinerilor fara prea mari posibilitati materiale, m-am angajat. Va dati seama cam ce s-a intamplat: rabufniri violente la cel mai mic semn de “injoseala”, aruncat cu monitoare de computer, tavaleli, tipete, injuraturi, etc. Bineinteles ca eram dat afara iar si iar, indiferent cat de bun eram in ceea ce faceam. La fel si in relatiile amoroase, traiam scandal dupa scandal, despartire dupa despartire, drama dupa drama.
Ma dadeam jos din masina in trafic cu bata de baseball in mana la cel mai mic semn de”tupeu”, la cea mai mica privire insinuanta aruncata de alt sofer. Prima solutie in capul meu era tot timpul: ii fut una. Nu pot sa-i dau una ca e prea mare, atunci ii dau cu un scaun, cu un par, cu o piatra. Mai chem 2-3 prieteni, dar nu “ma las”.
27 de ani din viata am avut ca religie violenta si agresivitatea. Inca mai e pe undeva prin mine, dar intre timp am descoperit ceva mai tare: Zambetul. Nu m-as fi gandit niciodata ca raspunsul era tocmai in partea opusa. Nu as fi crezut niciodata ca atunci cand cineva e pornit pe violenta catre tine, un zambet cald si plin de compasiune o sa il faca sa turbeze si mai tare. Am observat in decursul a cativa ani cum oamenii inebunesc instant cand nu le raspunzi cu aceeasi moneda, cand le dai planurile peste cap. Cred ca am facut acest pas dintr-o oboseala psihica si dintr-o lene ce a venit o data cu varsta. In loc sa ma iau la bataie cu X sau cu Y, ii zambesc, il aprob si ii intorc spatele. In acel exact moment persoana respectiva o ia razna, face spume, incearca sa traga de mine sa obtina macar o palma, ceva, o injuratura, o scanteie care sa declanseze tot ce statea pregatit, amorsat in el/ea deja. Dar eu imi vad de treaba si mi se rupe. Dupa scurt timp, la cealalta persoana intervine vinovatia. Si vad cum se codeste, cum ii e rusine sa se uite in ochii mei, cum cauta sa isi ceara scuze.
Unii reusesc sa treaca peste ego si sa exprime parerea de rau, altii nici dupa ani nu reusesc. Timp in care ura din ei ii rascoleste si nu le da pace. Unii/unele inca ma mai suna si acum si ma injura dupa care inchid sau imi dau mailuri sau mesaje pe facebook. Dar mie mi se rupe si aleg sa o las la ei. Nu vreau sa o mai iau. Aleg sa ma inconjor doar de oameni frumosi. De energii pozitive. Aleg sa ma razbun printr-un zambet si prin a nu-mi mai pasa. Aleg sa nu-i primesc in mintea mea pe cei care nu merita un loc acolo la 5 stele. Iar “masculinitatea agresiva” care inca mai e in mine pe undeva o canalizez in ambitie, in sex (doar partial :))) sau cand e grav – in call of duty online.
drumulspreinima 
One comment