Soon we’ll be embarking on a great adventure! Book your place now!

Bogat in sfarsit.

De curand in cartierul unde locuiesc eu (Bucurestii Noi) s-a deschis un Kaufland (vis-a-vis de Penny Market). Ca la orice Kaufland si acesta are in fata/parcare un “van” cu mici/carnati/cabanosi/mustar/etc in fata caruia e in continuu coada. Ok si care-i faza?

Pai faza e ca la cel in cauza coada e formata in proportie de 90% din cetateni de etnie rroma care sunt fie “dezvoltatori de imobiliare” in zona, fie copii sau rude ai acestora din urma. Adica niste oameni care beneficiaza de o situatie financiara in continua ascendenta. Bineinteles ca toti au masini, unii mai saraci gipane coreene, altii mai bogati nemtesti. Ce ma izbeste de fiecare data in moalele capului este faptul ca in proportie de 99% persoanele in cauza sunt obeze. nu supraponderale, plinute, fluffy, ci obeze. Pe langa asta mai arata si toti la fel la fata, de zici ca-s toti copii din relatii cosangvine. Fete sau femei cu copii in carucioare, baietei cu “muci la nas”, adolescenti cu logan sau bossi cu gipan, fara exceptie (aproape) sunt obezi. Doar copii foarte mici merg cu bicicleta sau pe jos, in rest toti cu masina. Cred ca ar merge si un drive in la rulota cu carnati, sigur ar rupe. Ei sunt cei mai buni exponenti ai vechii vorbe romanesti – daca esti smecher si ai bani mergi doar cu masina si mananci doar carne. Sper doar sa devina atat de bogati incat sa faca infarct in masa. Poate doar asa s-o gandi vreunul sa faca si altceva cu banii proaspat obtinuti (gen scoala/cultura/astea) inafara de a-i da pe carnati/mici cu mustar, masini de teren si adidasi fluorescenti.

Ar trebui sa le spuna cineva, totusi, ca si banii ucide, nu doar dujmanii.

Comportament de dUzina

 

Cu totii stim clipa aia in care te intalnesti cu cineva si ceva vibreaza in tine si etc si bla bla si ajungeti sa o ardeti impreuna si va combinati si totul e roz. Ca-n filmele de duminica dupa-amiaza. Prima parte a povestii e simpla – el e badboy, se stie cu toata lumea are tot timpul de toate, intra peste tot si mai arata si bine. Sau e un artist neinteles chiar si de catre el, care a crescut cu un tata alcoolic si fara mama si care sta cu saptamanile inchis in atelier sau studio si bea intr-una si lucreaza si se adanceste din ce in ce mai mult in depresie. Ori este “fashion”, slabut, aranjat, curatelus, 85% gay la modu’ pe bune si umbla tot timpul cu multe fete si cu plasa de la piata supt forma de sacosa si mai si apare in toate reclamele si in toate prezenatrile de moda. Mai e si filmul in care el e genul de pleaca la petrecere miercuri si vine inapoi acasa marti dimineata cu 5 kile mai slab, tot timpul pe nevoie de atentie, fara un chior in buzunar si in cautarea urmatorei distractii unde vrea sa intre pe lista si sa vina iar acasa marti dupa Craciun. Si tot asa, tot felul de filme, de la ultimul ars in cap la afaceristul care viseaza proprietati si etc. Fiecare traieste in filmul lui.

Eu in toata schema asta nu o inteleg pe ea. La modu’ il vrea pe badboy, dar dupa ce se combina, sta cu gura pe el ca sa nu se mai uite in telefonul ei, sa nu mai sara la scandal, sa nu-i mai tepuiasca pe ceilalti, sa nu mai faca tot felul de combinatii dubioase, sa fie si el un barbat linistit si civilizat si iubitor. Si de aici cearta, tensiuni, scandal, circ. La fel si cu artistul neinteles si deprimat, il chinuie sa-l scoata din grota lui, sa-l duca in lume, sa-l tunda, sa-l spele, sa-i faca vreo doi copii si rate la banca. Sa-l salveze, gen. Ca si pe gay, tot trage de el, il pistoneaza, el mai aluneca, o mai ia de buci, il mai ia flama. Normal ca drame si filme dupa asta. Ori sta pe telefon sau umbla dupa petrecaret prin cluburi, il scoate duminica la gratar in aer liber, il duce in excursii in natura la rau, uite soarele, cerul, aerul, eu si la prima petrecere el iar vine dupa doua luni si filme, drame, astea. De ce stai atata la birou, mai fa-ti timp si pentru mine.

Creatoarea de drame. Ea e. “Salvatoarea”. Intra dupa om in filmul lui, la inceput chiar ii si place – ca e indragostita de o imagine, nu de un om si apoi incearca sa-l scoata cu forta de acolo si sa-i arate “binele”. Si drame si certuri si filme, si despartiri si impacari si lacrimi curse in sticle de votca si carduri tocite si maini straine prin paruri cunoscute si iar lacrimi si drame. Si mai bine lasa. Mai bine lasa-l asa cum era cand l-ai vazut prima data si a vibrat ceva in tine. Si uita-te la el si intreaba-te atunci in acel moment in care timpul parca s-a oprit: AS PUTEA TRAI TOATA VIATA LANGA OMUL ASTA ASA CUM STA EL ACUM IN FATA MEA? Daca raspunsul e NU, atunci zambeste-i, rupe-i contactul vizual si du-te la baie, fa pipi, varsa o lacrima, mai gandeste-te o data si daca e tot NU, du-te la bar si bea un shot de jaeger si inca unul. Uita-te in jur. Sigur e cineva dragut care te va tine in brate o noapte.

Cea mai dulce razbunare

Perioada in care eu am crescut a fost cea in care gastile de cartier devenisera noua moda. Bataile si scandalurile nu erau doar ceva la ordinea zilei, ci si un mod de entertainment. Era perioada “BUG Mafia”. Colac peste pupaza, am mai fost si un copil obraznic, fapt care a dus la batai repetate si acasa. Asa ca va dati seama ca preocuparea de baza a mea si a multor prieteni din jur a devenit firesc violenta. Batai la scoala (ca doar de astea ne trimiteau parintii), batai pe strada, batai acasa. Pana si cand mergeam in vacante la mare sau la munte ne bateam. Ori cu reprezentantii altor orase, ori daca nu era nimeni “disponibil” ne bateam intre noi. De cele mai multe ori eram in “sevraj” daca nu ne bateam si ne legam de oameni nevinovati pe strada, intocmai ca o ceata de moldoveni salbatici. In facultate s-a amplificat si mai mult fenomenul pentru ca eram total de capul nostru si nu mai era nimeni cu ochii pe mine/noi. Ne bateam in club, ne bateam acasa, totul era despre bataie. Intre timp am terminat facultatea si, ca majoritatea tinerilor fara prea mari posibilitati materiale, m-am angajat. Va dati seama cam ce s-a intamplat: rabufniri violente la cel mai mic semn de “injoseala”, aruncat cu monitoare de computer, tavaleli, tipete, injuraturi, etc. Bineinteles ca eram dat afara iar si iar, indiferent cat de bun eram in ceea ce faceam.  La fel si in relatiile amoroase, traiam scandal dupa scandal, despartire dupa despartire, drama dupa drama.

Ma dadeam jos din masina in trafic cu bata de baseball in mana la cel mai mic semn de”tupeu”, la cea mai mica privire insinuanta aruncata de alt sofer. Prima solutie in capul meu era tot timpul: ii fut una. Nu pot sa-i dau una ca e prea mare, atunci ii dau cu un scaun, cu un par, cu o piatra. Mai chem 2-3 prieteni, dar nu “ma las”.

27 de ani din viata am avut ca religie violenta si agresivitatea. Inca mai e pe undeva prin mine, dar intre timp am descoperit ceva mai tare: Zambetul. Nu m-as fi gandit niciodata ca raspunsul era tocmai in partea opusa. Nu as fi crezut niciodata ca atunci cand cineva e pornit pe violenta catre tine, un zambet cald si plin de compasiune o sa il faca sa turbeze si mai tare. Am observat in decursul a cativa ani cum oamenii inebunesc instant cand nu le raspunzi cu aceeasi moneda, cand le dai planurile peste cap. Cred ca am facut acest pas dintr-o oboseala psihica si dintr-o lene ce a venit o data cu varsta. In loc sa ma iau la bataie cu X sau cu Y, ii zambesc, il aprob si ii intorc spatele. In acel exact moment persoana respectiva o ia razna, face spume, incearca sa traga de mine sa obtina macar o palma, ceva, o injuratura, o scanteie care sa declanseze tot ce statea pregatit, amorsat in el/ea deja. Dar eu imi vad de treaba si mi se rupe. Dupa scurt timp, la cealalta persoana intervine vinovatia. Si vad cum se codeste, cum ii e rusine sa se uite in ochii mei, cum cauta sa isi ceara scuze.

Unii reusesc sa treaca peste ego si sa exprime parerea de rau, altii nici dupa ani nu reusesc. Timp in care ura din ei ii rascoleste si nu le da pace. Unii/unele inca ma mai suna si acum si ma injura dupa care inchid sau imi dau mailuri sau mesaje pe facebook. Dar mie mi se rupe si aleg sa o las la ei. Nu vreau sa o mai iau. Aleg sa ma inconjor doar de oameni frumosi. De energii pozitive. Aleg sa ma razbun printr-un zambet si prin a nu-mi mai pasa. Aleg sa nu-i primesc in mintea mea pe cei care nu merita un loc acolo la 5 stele. Iar “masculinitatea agresiva” care inca mai e in mine pe undeva o canalizez in ambitie, in sex (doar partial :))) sau cand e grav – in call of duty online.

Elev de nota 8

Cu totii am trecut la un moment dat prin scoala, chiar daca unii dintre noi (cazurile fericite) au fost prezenti in clasa doar cu numele. Amintirile din acea perioada s-au sedimentat incet-incet si ne-au ramas doar partile marcante. Ne-aducem aminte doar de unii colegi si profesori, doar de unele zile de chiul si doar de unele intamplari. Interesant este ca ceea ce ne amintim, ne amintim in cel mai mic detaliu, iar restul e o ceata totala.
Cand ne gandim la colegi ne aducem aminte intai de cei care erau primii la invatatura, de cei de nota 10 sau de ultimii – cei de nota 4, pentru ca ei erau etaloanele de la sedintele cu parintii. Sau de cei mai “obraznici”, care ori ne distrau, ori ne faceau viata un chin. Sau de cei mai ciudati cu care eram ori buni prieteni, ori nu vorbeam deloc. Sau de cei mai aratosi, care ori ne frustrau enorm, ori ne faceau sa ne simtim “speciali” cand ne bagau in seama. Sau de cei mai ridicoli, care ori ne starneau mila, ori erau tinta mistourilor colective.

Ne-aducem aminte destul de bine de toti acestia. Dar aproape nimeni nu-si aduce aminte de cei care “stateau in banca lor.” Nimeni nu-si aduce aminte de elevii de nota 8. De cei care nu excelau in nimic altceva decat in a se conforma. Probabil ca involuntar asta si era scopul lor – sa blend in, sa treaca neobservati. Ceea ce e bine. Teoretic.

Practic e nasol pentru ca nimeni nu are cum sa nu se manifeste. Poate doar sa se abtina, sa se controleze din cauza fricii sau a rusinii de a fi pus la zid de o societate care incurajeaza crearea de mase si nu de individualitati.

Elevii “de nota 8” sunt actualii clienti ai psihologilor si ai workshopurilor de spiritualitate. Pe multi ii poti gasi la cursurile de natura statica sau de balet de pe la diferite fundatii. Sunt cei care inca nu se pot manifesta si cauta locul potrivit in care sa o faca, loc pe care il vor gasi la un moment dat, dar pe care il vor frecventa in secret. Sunt cei care cauta acel “extra” care sa ii defineasca, dar care inca sufera de aceeasi cutuma ca in scoala – teama de asumare a manifestarii propriei personalitati. Sunt cei care constituie patura de mijloc, combustibilul sistemului si al societatii. Ceea ce frumos intr-un fel, pentru ca intr-un prezent in care fiecare “e ceva” sau “cineva” e nevoie si de unii care sa aiba “curajul” sa nu fie nimic. Impreuna sunt un fel de “ying si yang” al manifestarii personalitatii individuale. Fara unii ceilalti nu ar exista. Si daca ei nu ar mai exista, atunci cine ar mai citi povestile aspirationale, cine ar mai savura cu nesat filmele in care X sau Y reuseste in viata, cine ar mai visa? In niciun caz cei care traiesc deja “visul”.

Si eu sunt unul dintre ei. Am fost definitia clasica a “elevului de nota 8”, branza buna in burduf de caine. Doar ca eu am mai fost ceva. Am fost cel la a carui absolvire profesorii au plans. De fericire ca au scapat, ca s-a terminat si ca nu le va mai arata nimeni partile rele din ei. De bucurie ca nimeni nu va mai da viata demonilor din ei. Dar si de tristete intelegand ca totul “va reveni la normal”.

Asa ca nu va mai blamati. Sunteti frumosi si de admirat. Avem nevoie de voi, de noi. Impreuna suntem JOCUL, viata. Nu va schimbati. Nu incercati sa fiti “cineva”, pentru ca deja sunteti. Sunteti reprezentantii notei 8 – echilibrul infinit.

Cum poti sa afli cine esti cu adevarat.

Existenta omului ca element singular este limitata in timp si spatiu. Ea incepe cu o data cu nasterea individului si se termina in momentul in care acesta moare. In schimb, la nivel de specie suntem nemuritori si mai mult decat atat, suntem singurii care reusesc sa transforme mediul inconjurator in asa fel incat sa raspunda nevoilor actuale fiecarei generatii. Suntem Adevaratii Creatori. Nucleul nemuririi si evolutiei noastre ca specie este chiar capacitatea de a transmite informatia din generatie in generatie. Ne nastem “goi”, neprogramati, avem o perioada in care invatam “programul”, iar mai apoi ne petrecem toata viata pentru a procesa si updata “informatia” ca in final sa o transmitem generatiei viitoare (copiilor nostri). Acestia, la randul lor, o vor procesa si o vor modifica si o vor transmite copiilor lor si tot asa. Fiecare generatie este o componenta a computerului nemuritor care proceseaza informatia. Daca informatia s-ar pierde, probabil noi (asa cum ne stim azi) am disparea.

Asadar rolul nostru in viata este sa preluam de la parinti informatia lor, sa o adaptam, sa o “modernizam” si apoi sa o transmitem mai departe. PROBLEMA este ca majoritatea nu intelege ca informatia primita de la generatia anterioara nu va functiona corect pentru ei decat daca este updatata si acordata cu realitatea propriei vieti si persoane. Ei incearca sa traiasca pe baza unui program emotional depasit, scris de altcineva pentru sine si care nu poate raspunde corect provocarilor si situatiilor altei persoane. E ca si cum ar incerca sa poarte hainele parintilor desi acestea nu li se potrivesc -fapt care genereaza disconfort si disfunctionalitate in viata lor.

Cu alte cuvinte ei nu se maturizeaza emotional si viata lor este raportata la valorile parintilor, iar ei vor pendula in continuu intre aceste valori depasite si faptul ca acestea nu corespund cu nevoile lor actuale. Comportamentul lor emotional inconstient este cel al copilului si nu trece la cel al maturului.  Nu-si vor gasi niciodata locul si nu vor fi fericiti la nivel profund in adancul sufletului lor. Nerealizand acest fapt ei vor cauta sa-si creeze in cursul vietii motive “exterioare” de fericire – o cariera, o masina, o casa, o nevasta, o familie, etc. Daca ei ajung sa aiba copii, vor transmite acestora o informatie defecta, neupdata si imbatranita. Copiii lor vor avea o misiune de doua ori mai grea in cursul vietii lor pentru a ajunge sa corecteze si sa actualizeze informatia deoarece vor trebui sa faca treaba a doua generatii (asta in cazul in care vor reusi).

Cei mai multi dintre noi nu suntem imaturi emotional pentru ca inca nu ne-am “rupt” de parinti. Primul si cel mai clar semn este faptul ca incercam sa corectam greselile lor in viata noastra, neintelegand ca greselile lor sunt ale lor si ca daca e cineva care trebuie sa le corecteze – ei sunt, nu noi. Cu alte cuvinte traim viata lor in viata noastra cautand solutii la problemele lor (inconstient). De exemplu, daca ei au avut o familie disfunctionala, noi vom cauta ori sa le aratam cum ar trebui sa fie o familie, ori vom fugi de conceptul de familie cu totul. In realitate nu ne traim propriile vieti ci un melanj malformat intre vietile lor si ale noastre.

Al doilea semn al dependentei emotionale de parinti este faptul ca noi, desi maturi si functionali, nu avem curajul de a le arata cine suntem cu adevarat. Le aratam doar acea parte a noastra care corespunde cu valorile lor si presupunem eronat ca ei nu vor intelege daca le aratam si partile noastre cu care ei nu rezoneaza. In acest fel ramanem legati de ei cu un cordon ombilical emotional, iar ei nu ajung sa ne cunoasca intru totul. Ii “mintim” si le intretinem o realitate falsa. Ne e frica de faptul ca ei ne vor judeca gresit si ne vor respinge. Uitam ca ei sunt programati sa ne iubeasca si sa ne accepte neconditionat. Nu vrem sa-i “ranim” si sa le aratam ca tot ce ei au esuat sa faca in viata lor au proiectat pe noi. Nu vrem sa-i “dezamagim” si sa le spunem ca noi nu suntem ceea ce vor ei sa fim, ci suntem niste indivizi care au propria viata si propriul destin. Un exemplu ar fi ca ne alegem cariera pe care ei ar fi dorit sa o aiba si au esuat sau ca ne alegem partenerii pe care credem ca ei ar fi trebuit sa-i aiba si nu au reusit si tot asa. Intretinem o relatie bolnavicioasa in care ei traiesc prin noi si noi pentru ei.

Daca am avea curajul sa rupem cordonul ombilical si sa-i “dezamagim” am face de fapt o chestie extraordinara: i-am trezi pe ei din realitatea falsa in care traiesc si ne-am salva pe noi. Ne-am maturiza emotional si am incepe sa ne traim propria viata. Vom incepe sa ne asumam constient raspunderi, ne vom accepta la nivel profund limitele si nu vom mai alerga dupa cai verzi pe pereti. Ca exemplu – a ma maturiza emotional inseamna ca nu voi mai incerca sa fiu muzicianul celebru care tata a esuat sa fie sau pictorita infocata care mama nu a reusit sa devina si voi avea curajul sa incerc sa fiu scriitorul care simt ca vreau sa fiu. Nu-mi va mai fi frica sa ma daruiesc cu totul unei persoane pentru ca s-ar putea sa fiu “ranit” la fel ca tatal sau mama mea. Nu voi mai fugi de fricile lor, iar parerea lor va fi pentru mine nu mai importanta decat a unui bun prieten. Si tot asa. You get the point.

In schimb imi voi crea propriul destin, independent de al lor, si voi fi alaturi de ei in procesul lor de acceptare al “esecului” pe care nu au vrut sa-l constientizeze. Ii voi ajuta sa isi traiasca ce le-a mai ramas din viata in fericire prin a-i sustine in a-si accepta propriile lor limite si prin a le arata ca “they did their best”. Abia dupa ce omul isi accepta propriile limite se cunoaste cu adevarat pe el si afla ce vrea de la viata. Nu isi mai aloca energia pentru urmarirea unor iluzii autocreate. Se opreste din cursa si alege o statie unde sa coboare. Accepta ca nu poate fi altceva decat ce e si inlatura toate idealurile false, imprumutate. In linistea generata de autoacceptare va putea apoi sa-si asculte propriul glas si sa-i dea viata. Sa traisca propria poveste si sa-si dea voie sa fie exact asa cum simte. Doar asa va ajunge sa transmita generatiei urmatoare o informatie corecta si actualizata – propriul exemplu, dovada vie ca daca traiesti conform propriului program esti fericit si sanatos no matter what. Dar pentru asta trebuie inlocuit vechiul program, al parintilor. Rupe-ti cordonul ombilical si elibereaza-te si pe tine si pe parintii tai.

OGLINDA OGLINJOARA

Relatiie pe care lei ai cu cei din jurul tau sunt relatiile pe care tu le ai cu tine. Simplu nu? Well, not really.

Tarziu am realizat ca si cand iubesti si cand urasti atragi si ca daca esti impasibil la ceva, atunci acel ceva nu exista pentru tine si neexistand nu ai cum sa-l atragi. In schimb, cand urasti atragi spre tine ceea ce urasti, iar cand iubesti atragi ceea ce iubesti. In acelasi timp stim despre fiecare dintre noi ca avem si parti “bune (care ne plac la noi insine) si parti rele (care ne strica viata si care ne deranjeaza). Rezultatul adunarii e simplu: cand urasti ceva la tine vei trezi in cel de langa tine acea parte a lui pe care si el o uraste la el. O vei atrage catre tine inconstient. Cand iubesti, dezvalui in cel de langa tine ceea ce si el iubeste la el. Si asa poti lua ce are el/ea de oferit si live happily ever after. Mai exista si cazuri in care cel de langa tine iti reflecta o parte din tine pe care tu nu o constientizezi, dar pe care asa o descoperi. Atunci de obicei intervine criza de identitate. Solutia cred ca este sa analizezi cum te simti in ambele cazuri (vechea identitate si cea nou descoperita) si sa alegi ce te face sa te simti mai bine. La pasul urmator, intelegi ca tu poti fi de fapt o infinitate de identitati, dupa care intelegand acest lucru ajungi de fapt sa nu te mai identifici decat tempoarar cu fiecare dintre ele (devii flexibil) si sa intelegi va aparea cate o identitate pentru fiecare situatie in care vei ajunge. Adica te vei descurca no matter what.

Asta e si schema budistilor. Toti sunt invatati de mici ca emotiile negative fac ravagii in corp si minte. Asadar ei ii iubesc pe cei din jur pentru ca ei se iubesc intai pe ei si pentru ca nu vor sa sa-si dea damage cu emotii negative propriului corp si propriei minti, minte care da viata corpului pentru ca gandurile si ideile sa fie transmise din generatie in generatie si sa continuam sa fim nemuritori.

Poate parea superegoist sa-i iubesti pe cei din jur cand tu de fapt o faci pentru tine. Da, dar iubirea are acesta calitate de a nu discerne. Ea doar e prezenta si e clar cand e, chiar daca alegem sa nu vedem. Asadar iubindu-te pe tine foarte mult, dar sincer, ajungi sa-i iubesti si pe cei din jur la fel. Deci impusti ambii iepuri cu acelasi glont (motiv), pentru ca iubirea ca si ura functioneaza both ways. Asa ca motivul pentru care o faci nu conteaza. Motivul este doar declansatorul care iti schimba tie perceptia in asa fel incat sa generezi iubire in loc de ura, iar in acest caz iubirea si respectul fata de propriul corp si minte mi se par un motiv mai mult decat perfect. Toate religiile au la baza acest principiu. E si porunca cea mai importanta la majoritatea dintre ele. Doar ca mesajele de acest gen sunt foarte encriptate si niciodata nu ti se explica cum sa faci ce zice acolo la un nivel constient si nu de frica. Daca o faci de frica, it’s zero.

Acum un prim pas ar fi sa incepem sa ne inconjuram de oameni care ne arate partile frumoase din noi. Si noi sa fim cei care le aratam partile frumoase din ei.

DE CE NU “MERG” RELAȚIILE? VARIANTA REALISTĂ.

Una din marile disfunctionalitati ale societatii de azi este incapacitatea crescânda a indivizilor de a lega si de a intretine relatii conjugale durabile. Teoria mea abordeaza problema din unghiul profund psihologic al “programului capitalist/consumerist” pe baza caruia functionam. Pentru a o ilustra cat mai bine voi face o paralela.

Avem pe de o parte o companie care produce sa zicem pasta de dinti. Compania vrea ca produsul sa fie cumparat de catre indivizi, astfel ca ii va face publicitate si o va “impacheta” in asa fel incat cumparatorul sa adere la poveste si sa scoata banii din buzunar. Odata produsul cumparat, incepe experienta personala si subiectiva a individului cu acesta. Sa presupunem ca individul constata ca din perspectiva lui “Pasta de dinti X” face maxim 60% din ce promite in reclama ca face. Atunci individul se va orienta catre gasirea unui alt produs care sa-i satisfca nevoile intr-o proportie mult mai mare decat “X”. Sau sa presupunem ca “Pasta de dinti X” indeplineste intr-o proportie de 90% ceea ce promite. Atunci individul se va declara multumit si va deveni fidel produsului. Asta pana cand “Pasta de dinti Y”, a altui producator, va aparea pe piata si va promite ca va face mai multe decat “X” si la un pret mult mai mic. Clientul nostru va incerca cel putin noul produs si daca i se potriveste mai bine va adera la el si va renunta la cel vechi. Si tot asa.
Acum, sa presupunem ca producatorul e fiecare dintre noi, produsul e “persoana noastra”, iar cumparatorul e orice alta persoana cu care noi avem dorinta de a lega o relatie amoroasa. Beneficiul in acest caz nu mai e de natura financiara, ci e chiar fericirea. Fiecare dintre noi incearca sa se vanda pe sine pe “piata”. Pentru asta se “impacheteaza” frumos, isi ascunde defectele si isi face publicitate doar partilor bune, dar in acelasi timp este si cumparator si incearca sa cumpere ceva cat mai pe “gustul sau” – deci “pune botul” la reclamele altor “produse”.

Daca reclama este exagerata si produsul e departe de ceea ce sustine ca face, cumparatorul renunta. Daca produsul nu exagereaza calitatile sale si se prezinta asa cum este el, atunci dispare majoritatea cumparatorilor, pentru ca acestia alearga dupa un produs care exista doar in realitatea idealizata a societatii in care consumul e rege si care obiectiv vorbind nu exista. Alearga dupa o proiectie, dupa o himera, dupa “jumatatea” care sa o “completeze” perfect. Si astfel toti alearga dupa ceva ce nu exista si nu se mai pot opri, alimentati fiind de o imagine a unei vieti perfecte din toate punctele de vedere.
Solutia cred ca este sa ne maturizam emotional, sa gasim “un produs” care ne satisface nevoile cele mai importante si sa ne focusam spre a rezolva impreuna cu “producatorul” problemele legate de coabitarea cu “produsul” – cu cealalta persoana. Daca vom alerga din supermarket in supermarket in cautarea unui produs care exista doar in mintea noastra, vom fi dezamagiti si nefericiti de fiecare data cand vom crede ca l-am gasit. Pentru ca il comparam cu o reclama, cu un nor de praf. E ca si cum te-ai droga zi de zi pentru ca nu vrei sa accepti ca viata are si parti neplacute, iar tu vrei sa-ti fie doar “bine”.

Asa ca prospectati “piata”, alegeti ce vi se pare ca vi se potriveste , incercati sa scoateti “the most of it” din acea relatie si focusati-va pe partile bune ale “produsului”. Doar asa veti avea o relatie de lunga durata in care exista sanse ca ambii parteneri sa se adapteze nevoilor celuilalt.

Give him/her a chance and stop chasing illusions. Nu exista o persoana perfecta care va astepta undeva si spera sa o gasiti. De fapt exista, e fiecare persoana cu care va intalniti si de care va indragostiti. Acordati-i timpul si iubirea necesara pentru a putea deveni declansatorul fericirii in fiecare dintre voi. Alegeti sa vedeti ce va aduce in suflet si nu ce ii lipseste.

Consumerismul emotional

Cand Edward Byrne si ai sai acoliti au pus bazele mecanismului consumerist, nu au avut cum sa-si imagineze impactul acestuia asupra evolutiei noastre ca specie. “They unleashed the Dragon”, dar odata eliberat, dragonul a suferit mutatii si nu a mai putut fi controlat. De aceea corporatiile au gasit o noua metoda de control – aceea de a afla ce-si doreste individul si de a-i oferi acel ceva, dar mai ales de a-l motiva sa-si exploreze nevoile. A functionat de minune si cu beneficii de ambele parti, dar efectul profund negativ a fost individualizarea dusa la extrem, impreuna cu inceptia gresit inteleasa a conceptului ca persoana este figura centrala a societatii si atat timp cat plateste nevoile sale vor fi indeplinite. Politicieni si corporatii de-a valma “ii rasfata” pe oameni si le indeplinesc, cel putin teoretic, dorintele cele mai profunde. Exista un produs pentru orice nevoie si daca nu exista va fi inventat imediat ce nevoia va fi constientizata. Individul a devenit un rasfatat al consumerismului si nu mai face compromisuri pentru ca stie ca are ceva important de oferit – atentia si implicit banii.

Ca orice revers, problema este ca oamenii si-au insusit la nivel profund acest sistem de functionare si il aplica si acolo unde nu e cazul – acolo unde nu exista un produs croit pentru nevoile lor – in relatiile interumane, dar mai ales in dragoste. Vechile generatii faceau mai multe compromisuri pentru a putea sustine relatii durabile. Clar, compromisurile veneau cu un pret – frustrari, stress, nefericire uneori, dar nevoia de comuniune emotionala era satisfacuta la un anumit nivel care sa asigure o stablitate.

Azi, noi consumeristii nu mai facem compromisuri si cautam acel “produs”, acea persoana customizata pe nevoile noastre. Nu prea mai acceptam sa rezolvam problemele atunci cand ele apara si astfel sa legam relatiile, ci la primul semn ca “produsul” nu ne satisface pe deplin dorintele schimbam “marca”. Pentru ca nu-i asa, noi suntem in centru si nu trebuie sa “ne vindem” oricui. In concluzie alergam sa gasim produsul ideal si toata cautarea ne frustreaza enorm si ne consuma energia.

Partea proasta e ca spre deosebire de consumerismul industrial si politic, in dragoste nu exista inca cineva care sa stea sa ne asculte nevoile si apoi sa proiecteze un raspuns pentru ele de pe urma caruia sa faca profit. In consumerismul emotional, noi suntem produsul si tot noi si nevoia. Tu ai vrea sa fii raspunsul nevoilor cuiva, cum e cafeaua instant de exemplu? Nu cred, ba chiar ti s-ar parea outrageous. Atunci unde crezi ca exista acel produs, acea “jumatate” care sa iti umple toate golurile asa cum o fac hypermarketurile? Well, nu exista inca (excludem pornografia).

Asa ca deocamdata, pana va aparea o industrie care sa ne produca o iubita/un iubit pe baza unui brief si a unui focus grup, avem doua solutii: Ori ne maturizam emotional si intelegem ca iubirea e de fapt un inbetween, o acceptare a partilor care ne deranjeaza la cineva in favoarea celor care ne plac, sau ne apucam sa perfectionam clonarea si sa ne fabricam iubirea si atentia asa cum o facem deja cu animalele de companie. Succesuri.

Viata in umbra fricii

Noi oamenii, ca specie, suferim foarte mult de noi. Adica toate celelalte specii au inteles si acceptat faptul ca te nasti, traiesti si apoi mori. Ca atare isi traiesc vietile linistite, fara depresii si alte mizerii. Cu alte cuvinte se bucura de vietile lor.
Noi nu putem accepta asa ceva: adica noi suntem prea misto, prea destepti, prea importanti (pentru noi) incat sa murim de tot. Trebuie sa mai fie ceva dupa, iar de obicei ceea ce urmeaza e mai bine decat actuala situatie. N-are cum sa fie “doar atat”. De unde si vorba lui Cormac McCarthy: Arata-mi o religie care il pregateste pe om pentru moarte si nu pentru mai multa viata. Ca si cum te-ai duce la un film care nu stii cat dureaza si nu ai putea sa te bucuri de el ca stai cu panica sa nu se termine exact cand esti tu “nepregatit”.
Ideea e simpla: ai o viata care la un moment dat se termina. Nu stii cand si nici nu conteaza. Traieste-o ca si cum ti-ar zice medicul ca mai ai doua luni de trait. Scapa de frici si du dracului gunoiul ala pana nu se urca pe tine :)) Treci la dans